Aștept să vină. Termin halba de bere, comand încă una, soarele de septembrie apune jucându-se cu ochii obosiți ai barmanei, terasa e îmbăiată într-o muzică moale, undeva la o masă depărtată se serbează o zi de naștere, mai trag un fum din țigară și o sting în scrumiera neagră așezată pe tejgheaua de la bar. Mai arunc un ochi la telefon, îmi recapitulez rapid conversația pe care o avusem înainte cu un sfert de oră, detaliile întâlnirii de la capătul străzii Uzinei Electrice, pe malul Someșului aproape de pod. I-am promis că mă duc după ea, deși terasa se putea descoperi fără prea multă bătaie de cap. Sosește berea aurie, completată de razele soarelui prinse în halbă, doar ca să rămână captive după ce halba devine translucidă de la boabele de condens ce s-au format rapid pe ea. Nu reușeam exact să mi-o imaginez, lipseau detalii din portretul ei, la urma urmei trecuseră cel puțin doi ani de când n-am dat ochii cu ea, oare s-a schimbat, oare va reuși să mă surprindă cum o făcea de obicei, oare e la fel de zvăpăiată sau timpul și-a pus amprenta și pe cicatricea ei de pe umăr, și nu-mi termin gândul bine, apare o colegă de lucru (care era principalul motiv pentru care mă aflam pe terasa Cotton, și care mă invitase ca fapt divers la o bere înainte de masă) și din vorbă în vorbă aflu că am fost prins în capcană, fiind ziua ei…
Într-o fracțiune de secundă s-au legat toate, senzația fiind asemănătoare cu o găleată de apă rece în cap, am aflat de ce erau mesele rezervate și cum întâlnirea mea care era deja imaginată ca fiind învăluită în povești intime ca între doi oameni care nu s-au văzut de o bună bucată de vreme, se duce pe apa Someșului la fel de repede cum a venit. Nu contează, îmi zic, oricum nu are să rezulte nimic bun din întâlnire, niciodată nu s-a întâmplat ceva între noi doi, nu e cazul diseară. Ajung să mă așez la o masă cu colega, urmează un schimb de politețuri și oameni care vin și-i aduc cadouri, spre deosebire de mine care eram cu mâna în cur și cu blugii rupți, salvându-mi aparențele poate cămașa, deși nici ea nu era călcată, mă rog, picat din cer așteptând…
Sună telefonul, mă teleportez pe malul Someșului, și răspund, o voce veselă la terminalul celălalt începe și descrie locația în care se afla, la care plusez întrebând-o în ce e îmbrăcată, și aflu de pantaloni verzi, top alb-crem și o poșetă asortată pe umăr. Mă apuc să-i descriu pe care potecă să cotească după ce trece de pod, dar nu apuc bine să termin descrierea, aducându-mi aminte că i-am promis că o iau de pe pod. Zis și făcut, pornesc în alergare ușoară în direcția podului pe dalele de piatră așezate probabil de ani buni pe lângă gardul viu care mă biciuia din când în când, ajung pe pod și o văd. Și ne îmbrățișăm aproximativ patru secunde, mergem la terasă, ne așezăm la masa plină de oameni, și în mine se așterne liniștea, sorbind detalii din ea, refăcând baza de date din memorie și adăugând detalii noi, deși gura mea se mișca purtând conversații fără nicio încărcătură cu comesenii, mă simțeam prins în mine, incapabil să mă fac plăcut sau interesant. Am schimbat într-un final și cu ea câteva halbe de bere, poate mai multe decât cuvinte sau idei, mulțumindu-mă cu hrana pe care mi-o cream singur, ca un voyeur mental care-și produce singur scenarii și întâmplări, ajungând astfel să se termine, la fel de sec cum a început. Am condus-o acasă repede, mai precis în două sesiuni de alergare ușoară până în Mănășturi, unde ne-am mai îmbrățișat vreo 3 secunde, și m-am postat în stația de autobuz, unde mi-am completat energia pierdută cu un hot dog, și lipsa de adrenalină cu faptul că am mers fără bilet.
